XtGem.com

Era o strada ingusta si intortocheata, cu case mici,urate si darapanate. Dar, dintre toate, una singura,cea mai inalta, era atat de veche si de subreda incat iti venea sa crezi ca, dintr-o clipa intr-alta, avea sa se darame. Cine putea sa locuiasca pe-o astfel de strada, decat lumea nevoiasa? Dar saracia se dovedea in acest loc cu atat mai necrutatoare cu cat, in fata odaii de la mansarda, era atarnata o colivie veche in care se afla un canar de toata frumusetea. Stapanul n-avusese pesemne la indemana un paharut din care sa-i dea canarului sa bea apa si pusese in loc un gat de sticla, intors cu fundul in sus si astupat in partea de jos cu un dop. Dar bietului canar putin ii pasa de uratenia coliviei lui. Sarea sprinten de pe o stinghie pe alta si ciripea cu toata voiosia, mai ales atunci cand stapana lui, o fata batrana, ii aducea un pumn de verdeata. - Ei, da, tie iti da mana sa ciripesti si sa zbori incoace si incolo, ii spuse intr-o zi gatul de sticla. Asta insa o spunea mai mult in soapta, fiindca nu putea sa graiasca, deoarece nici un gat de sticla nu s-a dovedit graitor pana in ziua de astazi. Am putea marturisi chiar ca rostea cuvintele mai mult in gand, asa cum facem noi, oamenii, cateodata. - Da, tie iti da mana sa ciripesti – relua gatul de sticla – fiindca bunul Dumnezeu te-a pastrat intreg si nu te-a schilodit ca pe mine.Dar tare as vrea sa vad ce ai face daca ai fi in locul meu si, dupa ce ti-ai pierdut toate rosturile de odinioara, te-ai pomeni ca nu ti-a ramas teafara decat gura si aceasta astupata cu un dop! Stiu foarte bine ca atunci nu ti-ar mai arde de cantec. Dar daca norocul te-a urmarit fara incetare, n-ai decat sa canti, canarasule! Tot e mai bine sa se gaseasca o faptura plina de voiosie intr-o casa atat de posomorata. In ceea ce ma priveste, cum sa-mi mai arda de cantec? Pe vremea cand eram o sticla intreaga, cantam si eu cand in pantec imi galgaia vinul. Oamenii chiuiau in cinstea mea, sarbatorindu-ma. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat s-aud intr-o lunga calatorie pe care am facut-o, pe vremea cand trebuia sa se logodeasca fata blanarului! Totul parca s-a petrecut ieri. Dar de-atunci pana azi prin cate n-am mai trecut! Cate neajunsuri nu mi-a fost dat sa mai intampin! Am strabatut prin foc, prin apa, prin vazduh si pe sub pamant. Ti- ar trebui nu stiu cat timp sa stai si s- asculti cate ti-as mai povesti... Si gatul de sticla incepu sa povesteasca, pe indelete, cum luase nastere din nisip topit pe fundul unui cuptor si cum, pe masura ce se racea, simtea o mare dorinta sa porneasca in lume, sa nu mai atarne de nimeni si sa- si croiasca drumul pe care l-ar fi crezut de cuviinta, cu alte cuvinte, sa nu se piarda in mijlocul celor de seama lui, oricat era de straveziu si de stralucitor. La inceput, dupa ce luase nastere si i se daduse numirea de sticla, fusese asezata in rand cu altele, toate iesite din acelasi cuptor si pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau insa ca marime si erau forme diferite; unele erau sticle de sampanie, altele sticle de bere. Dar e scris in cartea lumii ca si sticlele sa aiba multe de intampinat. Asa, de pilda, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, dupa cateva vreme, sa faca sa galgaie in cuprinsul lor cel mai adevarat „Lacrima Cristi“, iar sticla in care a spumegat sampania sa fie la urma adapost pentru bulionul de patlagele rosii. Dar, oricat de rau ar ajunge cineva, tot are dreptul sa se gandeasca la obarsia lui, fie ca a fost ea nobila sau nu. Dupa cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Invelite in paie, au fost asezate cu mare grija in lazi. Sticla noastra se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect si poate ca pe vremea aceea, daca i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut in ruptul capului ca are sa ajunga odata un ciob marunt si schilod din care sa se adape un canar, ratacit si el intr-o casa veche si aproape parasita. Lada in care a fost asezata intaia oara a fost coborata in pivnita unui negustor de vinuri. Numaidecat a fost scoasa din paie si spalata cu apa curata. A simtit atunci ceva foarte placut. Apoi au pus-o deoparte, goala si fara dop. Se simtea parca stinghera. Ii lipsea ceva si nu stia ce. In cele din urma a fost umpluta cu un vin strasnic, dintr-o podgorie renumita. Au astupat-o cu multa dibacie, iar peste pantec i-au lipit o eticheta pe care erau scrise urmatoarele cuvinte: „Prima calitate“. Era asemenea scolarului care-a luat premiul intai si mandria era pe de-a- ntregul indreptatita. Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. Dupa catava vreme, ajunse intr-o pravalie. In anii tineretii, oricine simte clocotind in el o unda de duiosie. Si intr-adevar, sticla simtea si ea ca nu mai are astampar si isi facea fel de fel de pareri despre lucrurile pe care nu le cunostea. In acelasi timp, glasul vinului amintea de colinele scaldate in soare si acoperite cu vita- de-vie, de chiuiturile si cantecele vesele ale culegatorilor. Intr-o buna zi, a intrat in pravalie ucenicul unui blanar. - Sa-mi dati vinul cel mai bun pe care-l aveti – a spus el. Sticla a fost asezata intr-un cos plin cu tot felul de bunatati. Se ingramadeau laolalta carnatii cu sunca, branza si untul printre feliile de paine alba. Totul avea sa fie primit de fata blanarului, frumoasa si rumena in obraji, cu ochii plini de voiosie si cu buzele carnoase ca niste cirese coapte. Avea mainile subtiri si moi, albe ca zapada si tot atat de alb ii era si grumazul. In sfarsit, era cea mai frumoasa fata din oras. Se urcasera toti intr-o trasura, cu gand sa petreaca in crang. Fata tinea cosul pe genunchi. Din mijlocul servetelor albe se ivea gatul sticlei. Uneori, din pricina ca batea vantul, i se zarea si eticheta rosie. Sticla urmarea pe furis obrazul fetei, care si ea nu-si mai lua ochii de la vecin, prieten din copilarie, fiul unui zugrav. Ispravise cu cinste cel din urma examen si-a doua zi trebuia sa plece la invatatura in strainatate, pe-o corabie pe care avea s-o conduca el insusi. Poate ca din aceasta pricina obrazul fetei era posomorat si intunecat, in timp ce amaraciunea ii sapase doua cute la colturile gurii. Cand au ajuns in padure, tinerii s-au retras mai de-o parte, avand pesemne sa-si spuna unele lucruri in soapta. Sticla n-a putut auzi ce-si spuneau, din pricina ca ramasese in cosul cu merinde. Cand a fost luata de-acolo si a putut sa priveasca in jur cu mai multa usurinta, a ramas uimita bagand de seama cata schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era, intr-adevar, tot atat de linistita ca si in trasura, dar se vedea destul de bine ca in sufletul ei staruia un graunte de fericire deplina. Toata lumea era fericita si radea cu voiosie. Blanarul ridica sticla si se grabi s-o destupe. In clipa aceea, gatul sticlei hohotea parca de un ras inabusit, stiind c-avea sa imprastie in jur o mare multumire. A tras o pocnitura strasnica la iesirea dopului si, numaidecat, cu glas tineresc, vinul a inceput sa galgaie in pahare. - Sa traiasca tinerii logodnici! – a strigat blanarul ducand paharul la gura. Toti ceilalti si-au golit paharele, iar tanarul marinar si-a cuprins logodnica de mijloc. - Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa v-aduca noroc! – a strigat din nou tatal fetei. Tanarul a umplut iarasi paharele. - Sa bem pentru grabnica mea reintoarcere! – a zis el. De azi intr-un an vom sarbatori nunta. Dupa ce toata lumea si-a golit paharele, el a ridicat sticla si, tinand-o strans de gat, a adaugat: - Tu mi-ai dat putinta sa sarbatoresc cea mai frumoasa clipa din viata mea! Odata incheiata aceasta sarbatoare, nu ai ai ce cauta pe lume. De azi inainte n- ai sa fii umpluta a doua oara, asa ca n- ai sa mai poti inveseli pe nimeni. Acestea zicand, arunca sticla din toate puterile. Fata se uita lung dupa ea, cu incredintarea c-o vedea pentru ultima oara si fara sa poata banui ca, mult mai tarziu, avea s-o intalneasca din nou. Sticla a cazut teafara in papurisul din apropiere. Si, cum sta in marginea lacului, s-a gandit cu tristete la nerecunostinta oamenilor. „Eu le-am daruit cel mai strasnic vin, si-a zis ea. In schimb, ei m-au oropsit sa inghit fara voie apa din balta.“ De buna seama, n- avea cum sa-i mai vada pe cei in tovarasia carora venise. Dar putea sa le-auda cantecele si hohotele de ras. Tarziu, cand era aproape sa se innopteze, au trecut pe marginea lacului doi feciori de tarani. Au dat peste sticla si-au luat-o cu ei. In ajun, fratele lor, care trebuia sa ajunga marinar si sa porneasca intr-o lunga calatorie, venise sa-si ia ramas bun de la ai sai. Maica-sa ii punea in desaga lucrurile de care socotea c-avea sa aiba nevoie. O sticla de rachiu fusese astupata si invelita in hartie si batrana se pregatea s-o vare in desaga, cand iata ca intrara pe usa cei doi flacaiasi care gasisera sticla goala la marginea lacului. Mama deserta numaidecat sticla cea mica in cea mare si adauga atat rachiu cat s-o umple pana la gura. - Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca sa leajunga pe tot timpul calatoriei si sa nu mai sufere de durere de burta daca s-o intampla sa-i apuce furtuna. Si iata in ce chip sticla noastra porni in largul lumii. Marinarul, pe care il chema Peter Jansen, o primi bucuros si-o duse pe corabie, aceeasi corabie cu care trebuia sa plece si tanarul a carui logodna avusese loc in aceeasi zi. Acesta nu vazu sticla, dar, chiar dac-ar fi vazut-o, de unde sa-i treaca prin minte ca era aceeasi pe care-o zvarlise in papuris in toiul voiosiei! In ceea ce- o privea, sticla n-avea cum sa se socoteasca injosita, deoarece rachiul era pentru marinari tot atat de pretios ca si vinul cu care fusese umpluta intaia oara. - Iata cel mai bun leac – spuneau ei de cate ori Peter Jansen le turna cate-un paharel. Si ascultau cu cea mai mare bucurie cum galgaia rachiul din fundul sticlei. Cata vreme a mai pastrat intre pereti cele cateva picaturi de rachiu, sticla noastra a fost privita cu multa prietenie. Dar intr-o zi s-a pomenit goala, goala cu desavarsire. A fost aruncata intr-un ungher, unde-a ramas vreme indelungata fara ca cineva s-o mai fi bagat in seama. Dar iata ca intr-o zi se starneste o mare furtuna. Valuri uriase imbrancesc corabia din toate partile. Catargul cel mare se frange, apa razbate pe punte, oamenii nu mai sunt in stare de nimic din pricina ca noaptea e neagra ca pacura. Si in cele din urma corabia se duce la fund. Cu cateva clipe inainte de-a fi pierit in valuri, tanarul capitan, la a carui logodna luase parte si sticla, scrisese pe un petic de hartie, la o scaparare de fulger: „In numele lui Iisus Hristos, am pierit in fundul marii“. Si pe acelasi petic de hartie adaugase numele corabiei, alaturi de-al sau si de-al logodnicei sale. A varat-o apoi in cea dintai sticla ce i-a cazut la indemana, a astupat-o si i-a dat drumul in valuri. Corabia s-a dus la fund, oamenii s-au inecat cu totii. Sticla care altadata avea menirea sa imprastie prin continutul ei multumirea si voiosia ducea acum vestea infricosatoare a mortii. A ratacit indelung si zile in sir a vazut soarele rasarind si apunand. Atunci cand zarile erau aprinse ca para focului, ea isi amintea de cuptorul in care se nascuse si parca-i venea sa se arunce in volbura de scantei. Dupa catava vreme s-a simtit obosita sa tot rataceasca zadarnic si fara nici un rost in larg de ape, in timp ce vanturile de miazanoapte si miazazi imbranceau valurile, cand intr-o parte, cand intr- alta. Daca furtuna se domolea o clipa, venea alta si-i lua locul. Si totusi, oricat de amarnica a fost aceasta ratacire, biata sticla a avut norocul sa nu se izbeasca de vreo stanca si nici sa fie inghitita de vreun rechin. Peticul de hartie, cel din urma bun-ramas al logodnicului catre aleasa inimii lui, avea menirea sa duca cu sine tristetea si deznadejdea, o data ce-ar fi ajuns in mainile aceleia care trebuia sa-i cunoasca cuprinsul. Dar, la urmaurmei, amaraciunea si deznadejdea pe care trebuia sa le pricinuiasca i se pareau mai putin decat negura asteptarii in care se chinuia biata copila, care nu primise un singur gand din partea logodnicului ei. Unde se afla oare? Incotro ar fi trebuit sa se indrepte sticla ca sa-i poata da de urma? Nu stia nimic. Isi urma calea, tarata necontenit de ape. La inceput ii facuse placere o astfel de ratacire; dar, in cele din urma, ajunse sa se plictiseasca. Isi da foarte bine seama ca nu asta era menirea ei pe lume. Dupa cine stie cata vreme, unda o arunca la mal, pe-un maldar de nisip. O gasi cineva si-o lua. Dar n-avea cine s-o desluseasca in clipa aceea, caci locul in care se afla era la mii de leghe departare de locul in care luase nastere. Omul a destupat-o, a scos hartia dintr-insa, a intors-o pe-o parte si pe alta, dar nestiind sa citeasca, n-a putut sa afle despre ce era vorba in cuprinsul ei. Si-a dat seama totusi ca trebuia sa fie o veste din partea unor naufragiati. A varat peticul de hartie in sticla, iar sticla a fost asezata pe o polita, intr-un dulap dintr-o mare incapere. De cate ori venea cineva in casa, i se arata hartia, dar nu putea nimeni sa-i talmaceasca cuprinsul. Trecand astfel din mana in mana, din pricina ca era scrisa cu creionul, slovele incepura sa se stearga, pana cand nu se mai putura cunoaste nici cel putin cateva litere. Sticla a ramas in dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncata in pod, unde, in scurta vreme, a fost acoperita de praf si de panze de paianjen. Cu cata amaraciune isi amintea de ziua cand lasa sa i se deserte continutul spumos in pahare, departe, in racoarea crangului! Si iarasi, n-avea sa uite nici goana pe valuri, in timp ce ducea cu sine o trista veste; cel din urma bun- ramas al unui suflet rapus atat de timpuriu. N-a mai scos-o nimeni din intunericul podului douazeci de ani in sir. Poate c-ar fi ramas un veac acolo daca nu s-ar fi daramat casa, ca sa se inalte in locul ei o alta, mult mai frumoasa si mai incapatoare. Cand au inceput sa dea jos acoperisul, au dat peste sticla. Cineva si-a adus aminte ca ascundea in fundul ei o taina. Dar sticla aproape ca nu-si mai amintea nimic. „Daca n-as fi fost aruncata in pod, poate c-as fi invatat limba tarii acesteia, isi zicea ea. Pe cata vreme, in bezna si in praf, printre soareci si paianjeni, nu mi-a mai fost cu putinta sa fac nimic si toti au uitat de mine...“ Ai casei insa au sters-o de praf si-au spalat-o cu grija, astfel ca tot mai putea fi buna la ceva. Simtea cum o cuprinde din nou voiosia de altadata. Peticul de hartie s-a dus odata cu apa cu care fusese spalata. Si cand se gandea cat de mult il pastrase! A fost umpluta cu niste seminte ce trebuiau duse departe, spre miazanoapte. Bine astupata si bine impachetata, s-a pomenit din nou pe o corabie, intr-un ungher intunecos, unde nu puteau sa strabata nici lumina opaitului, nici razele lunii, nici vapaia soarelui. „La ce- mi foloseste o astfel de calatorie – isi zicea ea - cand nu ma pot bucura de nimic?“ Dar, intr-o buna zi, trebuia s-ajunga la capat. Cand a ajuns, a fost numaidecat despachetata. Cel care-o despacheta, aruncand sforile si hartiile, striga cu ciuda: - Au acoperit-o in asa fel ca sa n-o mai poata nimeni desface. Mare minune daca nu cumva s-o fi spart! Dar sticla era teafara si nevatamata. In afara de asta, intelegea fiecare cuvant rostit. Era aceeasi limba pe care-o vorbisera cei din preajma cuptorului, negutatorul de vinuri, cei ce facusera chef in padure si marinarii in tovarasia carora calatorise pe corabie, singura limba pe care-o cunostea. Asadar, se reintorsese in tara ei! De bucurie, era cat pe-aci sa scape din mainile celui care o despacheta. Se simtea stapanita de atata duiosie incat nu-si dadu seama cand i se scoase dopul si cand ii fu desertat continutul. Si tocmai cand isi veni in fire, se pomeni aruncata intr- o pivnita, unde avea sa ramana uitata ani si ani. „Si totusi, isi zicea ea, unde te-ai putea simti mai bine decat in tara ta, chiar daca soarta te-a blestemat sa putrezesti intr-o pivnita umeda si intunecoasa!“ Dupa catava vreme, omul care locuia in casa aceea s-a mutat, luand toate sticlele cu el. Se imbogatise si traia acum intr-un palat. Intr-una din zile, a dat un mare ospat. Tot parcul din jurul cladirii era plin de lampioane colorate, asemenea unor lalele invapaiate de razele soarelui. Seara era minunata. Prin ungherele mai indepartate, poate din pricina ca lampioanele nu fusesera de-ajuns, asezasera sticle in gatul carora infipsesera lumanari. Printre ele se afla si sticla noastra. Cat se simtea de fericita! Vedea iarasi copaci inverziti, auzea cantece, lua parte la voiosia obsteasca. Oricum, ar fi avut de ce sa fie nemultumita, deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decat in forfota oaspetilor? Putea sa guste in liniste un ceas de fericire, uitand ca petrecuse douazeci de ani aruncata intr-un pod. Necazurile trecutului nu mai insemnau nimic pentru ea. Intr-un tarziu, trecu pe langa sticla o pereche de tineri logoditi. Parca nici n- ar fi vrut sa ia parte la voiosia celorlalti. Sticla isi aduse numaidecat aminte de tanarul capitan, de fata atat de dragalasa a blanarului si de logodna din padure. In parcul din jurul cladirii putea sa intre oricine. Venise si lume de departe, care nu fusese poftita la ospat, ca sa se bucure de frumusetea serbarii. Printre cei singuratici se afla si o fata batrana, pe care nimeni n-o baga in seama. Intalnind perechea ce parea sa fie atat de multumita, isi aminti de-o veche logodna, poate tocmai in clipa cand la acelasi lucru se gandise si sticla. Si apoi, cum sa nu-si aminteasca, de vreme ce nu era alta decat fata blanarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viata ei si n- avea cum sa-l mai uite. Trecu pe langa sticla fara s-o recunoasca, desi nu se schimbase intru nimic. La randul ei, nici sticla n-o mai recunoscu pe fata blanarului, fiindca aceasta nu mai pastra nimic din frumusetea de odinioara. Asa se intampla de multe ori in viata. Te intalnesti cu oameni cu care ai avut stranse legaturi candva, fara sa-i mai poti recunoaste. La sfarsitul serbarii, sticla a fost furata de un strengar, care-a vandut-o cu zece gologani ca sa-si cumpere o prajitura. Era acum in stapanirea unui negutator de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici in pravalia lui n-a ramas multa vreme. A fost cumparata de un calator care, in duminica urmatoare, trebuia sa porneasca la drum cu balonul. Cand s- a ivit ziua plecarii, lumea s-a ingramadit din toate partile, ca mai intotdeauna in astfel de imprejurari, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou si multi nu stiau la ce anume ar putea sa foloseasca. Capeteniile orasului se urcara pe un fel de podet si muzica militara canta. Sticla vedea totul prin gaurile unui cos in care fusese asezata alaturi de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat intr-o parte si intr-alta. Banuise pesemne ca in scurta vreme avea sa fie lasat sa cada din balon, ca sa aiba lumea de ce rade. Sticla insa nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umfla din ce in ce, clatinandu-se. In cele din urma, franghiile cu care fusese legat fura taiate. Numaidecat, cu sarituri sprintene, incepu sa urce in vazduh, ducand cu el un om si cosul in care se aflau iepurele si sticla. Muzica rasuna cu si mai multa putere si toata lumea tipa, batand din palme. „Intr-adevar, ciudat soi de calatorie! – isi zise sticla. Ai cu toate acestea, strabatand vazduhul, marele noroc de-a nu te izbi de nimic si asta e de cea mai mare importanta pentru mine.“ Mii de oameni se ingramadisera pe strazi, urmarind inaltarea balonului. Fata cea batrana se afla printre ei. Dar ea nu coborase in strada, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese asezata colivia cu micul canar care n-avea din ce sa bea apa, multumindu-se ca, din cand in cand, sa-si racoreasca ciocul intr-o farfurioara sparta. Fata batrana se pleca mai mult pe marginea ferestrei ca sa vada balonul si dadu la o parte o glastra in care inflorea o tulpina frageda de mirt, singura podoaba din odaita ei saraca. Vazu cum omul urcat in balon dadu mai intai drumul iepurelui; dupa aceea isi umplu un pahar ca sa bea in sanatatea celor de jos, care il urmareau cu privirea; in sfarsit, lasa sa cada sticla, fara sa-i fi fost teama ca ea putea sa sparga capul cine stie carui biet crestin cumsecade. Dar nici sticla n-avu ragazul de trebuinta sa se gandeasca la marea cinste ce i se facea, de-a fi lasata sa pluteasca deasupra orasului cu acoperisuri de arama si turle stralucitoare, ca sa cada dupa aceea drept in mijlocul multimii. Ametise parca si se rostogolea in fuga, dandu- se peste cap. O astfel de goana, in cea mai deplina libertate, i se parea o adevarata fericire. Cat se simtea de multumita vazand ca nu numai toate privirile, dar si toate ocheanele erau indreptate numai spre dansa! Trosc! Dar ce s-a intamplat? A cazut pe un acoperis si s-a spart drept in doua. Sfaramaturile s-au rostogolit la pamant, prefacandu-se in tandari, in clipa cand se izbira de lespezile cu care era podita ograda. Singur gatul ramase intreg si se desprinse atat de frumos de restul sticlei, incat iti venea sa crezi ca fusese taiat cu diamantul. Cei din apropiere, auzind zgomot, se grabira sa ridice de jos gatul sticlei. - Strasnic paharut de pus in colivie! – zisera ei. Are din ce se adapa o pasarica. Dar fiindca n-aveau nici colivie, nici pasarica, chiar daca n-ar fi fost mai mult decat o biata vrabie, cum era sa le treaca prin minte sa-si cumpere si una si alta numai pentru ca gasisera un gat de sticla aruncat de cine stie cine? Totusi, cineva isi aduse aminte de fata batrana care locuia la mansarda. Intr-adevar, ea primi gatul sticlei cu multa bucurie, il astupa la un capat cu un dop, il umplu cu apa si-l aseza in colivie. Canarul, care avea acum apa din belsug, incepu sa ciripeasca cu mai multa voiosie si canta de-ti era mai mare dragul. Gatul sticlei a primit si aceasta noua ciudatenie a sortii cu resemnare deplina. La urma-urmei, nu fusese indeajuns de fericit in atatea alte imprejurari, mai ales cand avusese prilejul sa pluteasca in vazduhuri, ratacind deasupra norilor? Peste cateva zile, fetei batrane veni sa-i faca vizita o prietena si gatul sticlei ramase foarte mirat cand baga de seama ca, in loc sa aduca vorba si despre dansul, ele vorbira despre cu totul altceva si, indeosebi, despre floarea din glastra. - Sa nu cheltuiesti bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata batrana. Iti daruiesc glastra pe care-o vezi in fereastra. Tulpina e incarcata de flori. E din rasadul pe care mi l-ai dat in ziua cand m-am logodit. Peste un an, pe vremea aceea, urma sa-mi fac din florile lui cununa de mireasa. Dar aceasta clipa nu s-a mai ivit. Ochii care aveau sa ma calauzeasca in largul vietii mi-au secat de plans si s-au stins pentru totdeauna. Logodnicul meu se odihneste in fundul apelor. Floarea a crescut si eu am imbatranit. Dar rasadul pe care mi l-ai daruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom impleti cununa care va impodobi fruntea copilei tale. Napadita de atatea amintiri dureroase, biata fata batrana nu-si mai putea stapani hohotele de plans. Aduse vorba printre suspine de tanarul capitan si de logodna care avusese loc in padure. De toate isi aduse aminte, fara ca totusi un singur lucru sa-i mai fi trecut prin gand: de unde era sa stie ca in marginea ferestrei, in colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gatul sticlei care se desfundase cu atata zgomot si din cuprinsul careia gustasera toti cei de fata, ciocnind in sanatatea tinerei perechi? Dar nici gatul sticlei n-avea cum s-o mai recunoasca pe logodnica de odinioara. Cand, in sfarsit, a putut ajunge la incredintarea ca nimeni nu-l mai baga in seama si ca nu se minuna catusi de putin de trecutul lui, plin de atata stralucire – cand era stiut ca se afla acolo printr-o intamplare, in urma caderii din inaltul cerului – s-a posomorat in asa chip incat n-a vrut sa mai asculte cele ce-si spuneau cele doua batrane.